Răspunderea armatorului, impune în practica maritimă internaţională rezolvarea unor probleme juridice deosebit de complexe, complexitatea acestora fiind determinată atât de poziţia specială a armatorului ca organizator şi principal susţinător al expediţiei maritime de transport în contextul general al obligaţiilor asumate prin orice contract de transport, cât şi în special prin clauzele de neexceptare sau de limitare a răspunderii care sunt expres stipulate în general în orice contract de navlosire, care îi sunt uzual permise datorită aceleiaşi poziţii speciale recunoscută armatorului în asumarea expediţiei maritime.

Aceeaşi practică maritimă internaţională şi doctrină de drept maritim se aliniază în susţinerea convenţiilor internaţionale realizate în materie, în a determina răspunderea contractuală a armatorului în două direcţii principale:

Răspunderea armatorului determinată de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul de navlosire, care nu au legătură directă cu pierderile şi avarierea mărfurilor transportate.

Răspunderea armatorului pentru pierderile şi avariile cauzale mărfurilor ce i-au fost încredinţate la transport.

Sancţiunea neexecutării sau executării necorespunzătoare a acestor obligaţii este cea prevăzută de regulă în contract, pe bază de reguli şi uzanţe internaţionale, aceasta constând în principiu în cancelarea contractului de navlosire, fie în obligarea armatorului la plata daunelor suferite de navlositor. Uneori sancţiunea consta în anularea contractului cât şi în obligarea la plată a daunelor.

În principiu armatorul răspunde de pierderile şi avariile mărfurilor care i-au fost încredinţate spre a le transporta, în ceea ce priveşte pierderea mărfurilor, răspunderea armatorului este diferenţiată în funcţie de: Ø natura mărfii (marfa în vrac, cereale, cherestea, produse p