Căutînd altceva, am dat de discursul pe care Ronald Reagan l-a ţinut cu ocazia micului dejun cu rugăciune din 14 februarie 1982, la un an după ce devenise preşedinte. Ulterior, l-am găsit şi pe YouTube, unde am stat cîteva minute sub şarmul niciodată ofilit al acestui mare preşedinte. În acest discurs, există cîteva pasaje care m-au impresionat şi care merită reţinute.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pacePrimul se referă la vîrstă. Se ştie, Ronald Reagan a început să facă politică după ce împlinise 40 de ani, a ajuns guvernator la 56 de ani, a devenit prima oară preşedinte al Americii la 70 de ani şi a doua oară la 74 de ani. Într-o vreme în care tinereţea nu mai are răbdare cu sine şi lumea pare tot mai frenetică în căutarea iuventuţii, merită să ascultăm vorbele acestea, chiar din gura cuiva care a avut infinită răbdare cu propriul destin, spre beneficiul nostru, al tuturor, în cele din urmă: „Anul trecut, cu ajutorul dumneavoastră am sărbătorit cea de-a 31 aniversare a celei de-a 39-a zi de naştere (rîsete). Şi trebuie să vă spun că toată această adunare de numere nu mă îngrijorează deloc, deoarece îmi amintesc că Moise avea 80 de ani cînd Dumnezeu l-a însărcinat cu un serviciu public şi a trăit pînă la 120 (rîsete). Iar Avraam avea 100 de ani şi soţia lui, Sara, avea 90 de ani cînd au făcut împreună ceva cu totul remarcabil (rîsete) şi el a trăit pînă la 175 de ani. Imaginaţi-vă numai că ar fi pus cîte 2000 de dolari pe an în contul individual de pensie (rîsete)...“ Există un fel de nerăbdare care îi cuprinde pe tinerii noştri politici astăzi. Dacă nu ajung miniştri la 30 de ani, au impresia că drumul lor e catastrofat, că eşecul e pecetluit. Dimpotrivă, dacă prind un post ministerial înalt, la 20 şi ceva de ani, e semn clar că au reuşit în viaţă. De cele mai multe ori, numirile premature sînt adevă
