Adrian Năstase nu este un erou. Nu este o victimă, poate doar victima propriului orgoliu. Adrian Năstase este un om căzut pus în faţa unei alternative dramatice: să îndure umilinţa publică sau să-şi pună capăt zilelor.

De ieri noaptea, corul pelerinilor s-a pornit să jelească pe treptele spitalului, culminând cu pumnul ridicat spre cer de Victor Ponta: "Mă întreb dacă Băsescu e fericit acum". De fapt, aceasta este litania pelerinajului pesedist la căpătâiul autoîmpuşcatului - Năstase a tras, dar Băsescu i-a pus pistolul în mână. Politicianul Năstase poate fi mândru de progeniturile sale: o alegere imposibilă a unui om a fost transformată în 24 de ore, cu răceală, cinism şi talent propagandistic într-un cataroi bun de aruncat în gura lui Băsescu.

Pe partea cealaltă, este înfricoşătoare lipsa de compasiune a chibiţilor morţii, manifestată din plin la televizor sau pe reţelele sociale. Bucuria că cineva e aproape să dea ortul popii, poantele deşucheate cu gloanţe şi bile sau analiza fularului Burberry în timp ce un om e pe masa de operaţie - toate acestea sunt la fel de greţoase ca lacrimile de crocodil ale prietenilor de ocazie ai lui Adrian Năstase.

Da, prieteni de ocazie. Mulţi vorbesc cu noduri în gât la televizor despre cel mai mare politician în viaţă, posesor al unui creier de elefant şi figură providenţială pentru România. Pe vremuri, Năstase nu dădea doi bani pe ei. Prin 2000, în mica sa dictatură balcanică în formare, singurul sentiment pe care-l împărţea democratic în jur era dispreţul. Îi dispreţuia pentru că erau umili şi ei ştiau că sunt reduşi la statutul de râme. După ce a căzut din Olimp, toţi cei care se omorau să stea preş sau să-i care servieta l-au părăsit. Era atât de singur, încât în perioada aceea îi suna el pe ziariştii de teren pe care, de altfel, îi dispreţuia cel mai tare. A fost primul moment de umilinţa publică pentru Ad