Victor Ponta a devenit prim-ministru printr-o schimbare bruscă și greu explicabilă a majorității din parlament. La o moțiune de cenzură fără prea mari speranțe (opoziția de atunci avea lipsă peste 15 voturi), s-a format dintr-o dată o majoritate care a permis parlamentului să demită guvernul Ungureanu. Președintele l-a desemnat pe nominalizatul USL, Victor Ponta, acesta a format un cabinet și l-a trecut prin parlament fără probleme, cu o majoritate încă și mai consistentă decât la moțiunea de cenzură. Mai târziu, inexplicabilul a devenit explicabil - UDMR, UNPR și chiar unii pedeliști, nemulțumiți de soluția Ungureanu sau/și porniți împotriva lui Traian Băsescu, au votat moțiunea și cabinetul Ponta. Începuse migrația pe față, aș spune normală în orice an electoral. Sau, dacă nu normală, cel puțin obișnuită...
Cabinetul Ponta a debutat cu mici dificultăți, câte o propunere de ministru respinsă de mass-media, câte o declarație nepotrivită, dar a avut bunăvoința BNR (care i-a împrumutat un profesionist la finanțe, pe Florin Georgescu), a Comisiei Europene (care a dat semne că ar accepta o reeșalonare a uriașei datorii contractate în ultimii opt ani, dacă apar probleme majore) și a Băncii Mondiale și FMI (care au oferit soluția insolvenței pentru companii de stat căpușate până la sufocare). Cabinetul Ponta și, în general, conducerea politică a USL au primit și bunăvoința publicului, care a răsplătit USL cu o extindere a puterii executive la nivel local, greu de imaginat în urmă cu patru ani. Adevăratul beneficiar al alegerilor locale din iunie 2012 sunt liberalii, care au înregistrat un record istoric de mandate, pesediștii fiind în linia lor obișnuită de la ultimele trei alegeri locale. Chiar și mass-media româneştii, de obicei necruțătoare cu orice nou-numit, au manifestat destulă bunăvoință față de un prim-ministru tânăr, energic și cu planuri mari.
Num
