Un fost deținut politic îmi povestea, într-un interviu pe care mi l-a acordat pe la începutul anilor ’90, că, la Mediaș fiind, când au intrat trupele sovietice în oraș, printre multele orori comise, doi soldați violaseră o mamă și pe fiica ei, în casa în care locuiau, de față cu soțul/tatăl, legat de un scaun din bucătărie (știu caz în care supliciul a inclus, ca martor, și un băiețel din familie, pus să cânte la pian, pe tot parcursul dezmățului, piese din folclorul rusesc…). După ce brutele chestiei ăsteia mari, roșii și urât mirositoare au terminat actul barbar și au plecat, sasul, dezlegat, s-a dus la sertar, a scos pistolul, și-a împușcat soția și fata și s-a sinucis. Scurt, nemțește, fără ezitări ori rateuri de vânător profesionist. O dramă printre multele drame care prevesteau cam ce va urma în țările ocupate de ”armata eliberatoare”. E drept, întâmplări similare, chiar mai dure, sunt povestite și despre ultimul război din Bosnia, și despre alte conflagrații. În fiecare caz, însă, tot despre brute vorbim.

După ce sovieticii au obținut drept de ședere permanentă în România, piramida socială a fost răsturnată cu susul în jos și la conducere au venit loserii, imbecilii, oportuniștii, miniștrii care purtau trei mănuși albe (două pe mâini și una ținută în mână, pentru că așa credeau ei că se poartă) ori șefii de echipă care își trânteau sonor, mă scuzați, mucii pe caldarâm după care scoteau batista și se ștergeau la nas, tot pentru că așa credeau că se face. Aceasta a fost banda care a pus temeiurile României postbelice. Lumea bună a intrat în pușcării, politic, sau a fost marginalizată. Eminescu însuși ajunsese indezirabil. De crime, nici nu mai vorbesc. Asta, pentru cei mai tineri, care poate nu știu.

Societatea românescă s-a scindat atunci, încet, încet, în trei mari categorii, cu trei culturi politice diferite: 1. cei care au fost sau au avut pe