Astăzi, dragii mei, lăsaţi-mă s-o-ntorc ca la Ploieşti. Să nu-mi pese de nimeni şi de nimic. Nici de Marga, nici de Ponta, nici de Băsescu, nici de vînt, nici de fondurile UE la pămînt. Nici de doamna Valérie Trierweiler, concubina, ţiitoarea sau, mai politicos, cum zic mediile franceze, „partenera“ noului preşedinte François Hollande (de parcă ar juca tenis la dublu mixt!), care, la dejunul casual al nevestelor participanţilor la G8, de la Camp David, s-a dus, în miezul zilei, cocoţată pe toc înalt de 8 cm (!) (se vede, aşadar, că „stînga“ are peste tot aceleaşi principii). Nici despre doamna Elena Udrea, care a anunţat că vrea un copil. Nici despre ministrul de la Agricultură, care a jurizat concursul „Cea mai frumoasă vacă din România“, apoi a înmînat şi premiile...

Nimic despre toate acestea şi toţi aceştia. Astăzi, vreau să mă întorc, doar preţ de rîndurile ce urmează, acasă. La Ploieşti.

În general, Ploieştiul nu are cine ştie ce mare trecere în memoria colectivă. Nu se rostogoleşte vijelios pe apele vreunui rîu celebru, nu se află pe şapte coline şi nici n-are ieşire la vreo mare. În plus, două mentalităţi mutilante – cum că este un oraş eminamente proletar şi că te poţi snobà mult mai bine la Bucureşti, aflat la doar 60 de km – au făcut ca să fie stîrpită orice idee, convingere sau raţiune, ba chiar şi fantezie, cum că pe-aici, în Ploieşti, s-ar putea descoperi, cît de cît, vreun strop de cultură, în afara celor de ţiţei şi de sudoare. Şi totuşi... Un muzeu de artă intrat în circuitul european, un Palat al Culturii cu muzee deosebite, o bibliotecă grandioasă, numită, nici nu se putea altfel, „Nicolae Iorga“, o galerie de artă elegantă şi activă, un Muzeu al Ceasului – unic în ţară, o filarmonică – una dintre cele mai prestigioase din România, unde au evoluat nume mari ale concertisticii internaţionale şi, nu în ultimul rînd, un teatru remarca