În „lumina“ ultimilor douăzeci de ani trecuţi peste învăţămîntul românesc, profilul ideal al ministrului Educaţiei pare din ce în ce mai greu de conturat: ştim mai degrabă cum nu trebuie să fie, şi nu cum să fie, ce să nu facă, şi mai puţin ce anume să facă. Ştim, cu alte cuvinte, ce nu vrem, nu şi ce vrem.

De ce le e atît de greu partidelor guvernante să găsească un ministru bun? Oare ţara nu are suficient „material didactic“ să livreze pentru vîrf o persoană eficientă, performantă? Nu există, printre cei preocupaţi de soarta şcolii din România, nimeni care să ofere un program coerent de reformare a ei? Sau grupul-ţintă din care se fac recrutări este unul ales greşit?

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosCe premise, deci, ale eficienţei şi profesionalismului ar trebui să cuprindă CV-ul omului potrivit la Ministerul Educaţiei? Pînă acum, soluţia cea mai la-ndemînă pentru guvernanţi a fost aceea de a alege, ca îndrumător pentru dascăli şi elevi, un dascăl. S-a făcut presupoziţia, nu pe de-a-ntregul falsă, că un om venit din rîndurile salariaţilor şcolii ştie cel mai bine care sînt problemele cu care se confruntă învăţămîntul, ce ar trebui renovat şi ce ar trebui păstrat din structura pe care se bazează educaţia formală, cum ar trebui să arate un program eficient de instrucţie etc. Dar lucrurile n-au mers. În marea majoritate a cazurilor, pedagogul aflat în fruntea Ministerului a fost confiscat de probleme care-i depăşeau cu mult competenţele necesare (doar) ca să-şi facă treaba foarte bine la catedră: lipsa unei viziuni clare asupra scopului reformei din învăţămînt, lipsa interesului politic pentru ca Educaţia să devină prioritate naţională, lipsa banilor care să susţină reforma, ingerinţele politicului în viaţa dăscălimii. Pe scurt, un profesor bun poate fi, în cel mai bun caz, un om la curent cu întrebări