Multe obiceiuri ilogice, dacă nu chiar tîmpite de-a dreptul, poţi întîlni prin frumoasa noastră ţară locuită. Sînt nenumărate exemple, dar aici n-am să pomenesc decît unul: acela de a da muzica tare prin restaurante. O meteahnă ce pare bine înrădăcinată şi imposibil de tratat. N-am aflat cît de istorice îi sînt rădăcinile. Ştiu doar că, în anii ’80, Ceauşescu emisese un decret prin care toate localurile, pînă şi cele de pe Litoral, erau obligate să închidă la ora 10 seara. Orele de somn ale oamenilor muncii şi, mai important, liniştea conducătorului lor iubit (care-şi făcea şi el vacanţa la reşedinţa din staţiunea Neptun) nu trebuiau tulburate sub nici o formă. După 10 seara, totul se cufunda în linişte şi beznă. Era una dintre culmile „Epocii de aur“. După marea împuşcare însă, parcă toţi şefii de localuri au ţinut să recupereze, cu asupra de măsură şi după propriile gusturi, decibelii pierduţi în ultimii ani ai dictaturii. La munte şi la mare, în oraşele mici şi mari ale ţării, ba chiar şi prin sate, deţinătorii de cîrciumi au descoperit calea de a-şi demonstra puterea: asurzirea clienţilor cu muzica preferată de ei. În multe cazuri, cum ştim, oferta depăşeşte zidurile şi curtea localului, fiind împărţită cu generozitate întregii vecinătăţi. Dacă în zonă există două sau mai multe cîrciumi, şi concurenţa se poate exprima, nu-i aşa, prin muzică. Unul pune manele tare, altul, de peste drum – populară, şi mai tare. Vecinii şi trecătorii se pot astfel delecta cu inegalabile reprize stereo-cacofonice.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorDe curînd, am asistat la reuniunea de 20 de ani a unor foşti colegi de facultate. Restaurant mare şi binecunoscut în cartier. Muzica la fel de mare şi de binecunoscută în cartier. La mese, aşa cum de altfel mă şi aşteptam, nimeni nu se putea înţelege cu nimeni, deşi, eviden