Istoria s-a scris sub ochii noştri în Egiptul acestor luni, ca parte a unei tranziţii care – noi, în Estul Europei, o ştim – e mereu mai lungă decît se credea iniţial. Vreme de 30 de ani (din octombrie 1981), acest stat a fost condus, cu mînă de fier, de preşedintele Hosni Mubarak. Cînd, pe 11 februarie 2011, Mubarak demisiona sub presiunea unei revoluţii ce a aprins patimi vechi şi aspiraţii noi, ţara a intrat într-un proces electoral îndelungat. Între noiembrie 2011 şi martie a.c. au avut loc alegerile pentru Adunarea Populară (un fel de Cameră a Deputaţilor) şi pentru Şura, camera superioară a Parlamentului. Partidul Libertăţii şi Dreptăţii (al Fraţilor Musulmani) a obţinut peste 40% din voturi, urmat de un alt partid islamist (Al-Nour, al curentului salafist), care a luat şi el peste 20% – aşadar, cca 65% din noul Parlament egiptean este alcătuit din reprezentanţi ai islamului politic.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?În aceste condiţii, recentele alegeri prezidenţiale au avut o miză crescută: pe de o parte, ele erau menite să contureze peisajul politic al ţării pentru următorii ani, fie prin întărirea controlului islamiştilor asupra instituţiilor statului, fie prin echilibrarea acestuia printr-o coabitare între un parlament islamist şi un preşedinte reprezentant al laicilor; apoi, aceste alegeri au fost un eveniment inedit în Egipt – primele alegeri prezidenţiale desfăşurate liber, cu o autentică competiţie, cu dezbateri televizate, cu polemici ascuţite şi cu o campanie desfăşurată de fiecare dintre (mulţii) candidaţi.
În ziua de 23 mai a.c., 52 de milioane de cetăţeni cu drept de vot (din cele 82 de milioane de locuitori) au fost aşteptaţi la urne. În ciuda faptului că aleg
