În urmă cu peste cincisprezece ani, Marek Kohn ilustra revenirea „ştiinţei rasiale“ în Europa cu un caz din România: „The New York Times a luat interviuri unor persoane ce lucrau la un orfelinat de stat din Ploieşti. Cînd i s-a spus că un străin vrea să adopte un copil abandonat, Dr. Luiza Popescu a atras atenţia că majoritatea provin din «fabrica de copii» a ţiganilor. «Cum pot americanii să vrea să adopte ţigani?» – s-a minunat ea. «Genetica este singurul lucru care contează încă de la început. Ha! Un astfel de copil va sfîrşi aproape sigur prin a fi un hoţ!» Declaraţia lui Popescu – comentează Kohn – este o ilustrare izbitoare a puterii unei idei de a rezista la trecerea timpului. (...) La sfîrşitul secolului al XX-lea, tradiţia romantică a lui Herder şi Lombroso se exprimă prin conceptele geneticii“. Şi Kohn conchide că, atîta vreme cît un „doctor Popescu“ va face legea în România, aceasta va rămîne o societate rasistă.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulLa rîndul său, Kohn încurcă lucrurile, criticînd, pe bună dreptate, rasismul „romantic“ din România, dar din perspectiva a ceea ce devine, la rîndul său, un alt tip de rasism: unul cultural. Din acest ciudat punct de vedere, românii au ei înşişi un fel de „caracter imuabil“, de sorginte cultural-istorică, de data aceasta, întrucît sînt moştenitorii întru eternitate ai „spiritului romantic“ al unui Herder şi Lombroso...

Adevărul este că societatea română a îmbrăţişat, în ultima vreme, ambele forme de rasism: pe cel „clasic“, legînd rasa de „natură“ (şi folosind, eventual, eufemisme ale geneticii), precum şi pe cel „cultural“, plasînd predeterminarea în ceea ce prea multă lume şi cu prea multă uşurinţă numeşte „mentalitate“. Regăsim ambele forme în întrebările recurente ale jurnaliştilor care se întreabă