Tromboembolismul venos este una din cauzele importante de mortalitate şi morbiditate la nivel global. Baza terapiei acestei afecţiuni este reprezentată de anticoagulante. Neajunsurile antagoniştilor de vitamina K au condus la dezvoltarea de noi agenţi, care să se apropie cât mai mult de „anticoagulantul ideal“. Dl dr. Vlad Molfea, dna dr. Marina Păcescu,dl dr. Sorin Băilă şi dna prof. dr. Carmen Ginghină trec în revistă noile anticoagulante orale utilizate în tratamentului tromboembolismului venos, discutând avantajele (şi dezavantajele) acestora, pe baza studiilor clinice desfăşurate până în prezent în lume.

Tromboembolismul venos (TEV) – termen ce cuprinde tromboza venoasă profundă şi embolia pulmonară – este una din cauzele importante de mortalitate şi morbiditate la nivel global. Astfel, unul-doi pacienţi din 1.000 suferă un episod de TEV în decursul unui an. Pacienţii spitalizaţi au un risc crescut de a dezvolta tromboembolism venos, risc ce variază între 10% la pacienţii din secţiile medicale, până la 40–60% la pacienţi la care s-a efectuat înlocuire completă de genunchi. Tromboembolismul venos ar trebui considerat mai mult o boală cronică decât una acută, din cauza riscului crescut de recu­renţă, aceasta ajungând la 18% la doi ani, 25% la cinci ani şi 30% la opt ani. Recurenţa trombozei venoase profunde se asociază cu dezvoltarea sindromului postrombotic, iar recurenţa trombo­embolismului pulmonar deter­mină apariţia hipertensiunii pulmonare trombo­embolice cronice. Sindromul postrombotic, complicaţie pe termen lung a trombozei venoase profunde (TVP), se caracterizează prin durere cronică, edem, tulburări trofice tegu­mentare, ajungând până la ulcere venoase la nivelul membrului afectat. Apare în general în unul-doi ani de la episodul iniţial (1). Tromboprofilaxia are rolul de a preveni recurenţa evenimentelor trombotice şi, astfel