Tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase nu e un gest de penitență, provocat de rușinea faptelor lui. Nu are nimic nici din simbolistica samurailor care își taie stomacul, cauzându-și o moarte extrem de lentă și dureroasă, menită să spele dezonoarea unei înfrângeri. Nimic din toate acestea. Gestul lui Adrian Năstase îl caracterizează pe Adrian Năstase. Și e vorba de aroganță.

Sinuciderea a fost ultima șmecherie (și cea mai spectaculoasă) prin care Năstase a încercat să eludeze tragerea la răspundere. Din aceeași categorie cu tentativele avocaților săi, care, sperând să tergiverseze procesul doar-doar prind prescripția, invocau poziția în sala de judecată a procurorului ori dimensiunea geamurilor!

Acest gest demonstrează că, dacă e să regrete ceva, Năstase nu regretă acțiunile lui. Îl doare în cot de umilința unei țări întregi, de miile și zecile de mii de români rămași pe drumuri în timp ce fabricile și combinatele vândute pe doi lei se transformau în milioane de euro în conturile băieților deștepți. Și prea puțin îi pasă de dramele celor care au ajuns într-o asemenea situație (familii destrămate, părinți plecați la muncă în străinătate despărțiți de copii, cel mai probabil și sinucideri reale). Nu imaginea acestor tragedii, care se petreceau pe când el își completa colecția de tablouri, a avut-o Năstase în minte când și-a tras un glonț în gât.

Singurul regret al lui Adrian Năstase e faptul că, în cele din urmă, a fost prins. Asta e umilința maximă pe care n-o putea suporta. Faptul că nu a fost șmecher până la capăt. Sau, altfel spus, că a fost mai puțin șmecher decât șmecherii din jurul lui.

Și atunci, când s-a trezit cu polițiștii la ușă, cu televiziunile așteptând să-l filmeze în cătușe, ce și-a spus? ”Mai am o șmecherie la purtător. N-o să apucați voi să mă vedeți încătușat”. Glonțu-n gât e ultima lui aroganță.

Dumnezeu să-i dea