De aproape un an şi jumătate, locuiesc împreună cu soţul meu în Franţa. Amîndoi sîntem medici şi ne-am hotărît să ne bucurăm o vreme de avantajele mobilităţii europene. Am lăsat şi noi în urmă familii şi prieteni dragi, pe care îi vizităm cît putem de des şi pe care îi aşteptăm în vizită. Decişi să ne facem experienţa franceză cît se poate de bună, am ajuns să ne întîlnim amici mai vechi, plecaţi demult şi stabiliţi în diferite oraşe de aici, sau să cunoaştem oameni noi care poate au parcurs un drum similar. Iar întîlnirile au fost nenumărate...
Citeam undeva că drumul spre tine însuţi duce prin celălalt capăt al lumii. Chiar dacă Franţa nu este celălalt capăt al lumii, ci doar o ţară europeană aflată la vreo 2500 km spre vest, drumul acesta mi se pare totuşi rodnic şi revelator. În funcţie de perioada în care a fost parcurs, el a însemnat piedici sau beneficii diferite. Toate, fără excepţie, au lăsat o urmă pe personalitatea oamenilor care l-au parcurs. Implicit, deşi ne dăm mai puţin seama, au lăsat o urmă şi în personalitatea noastră.
Înainte ca România să fie parte din Uniunea Europeană, a practica profesia de medic aici însemna să refaci anul I de facultate, să treci un concurs cu un numerus clausus extrem de drastic (răspunzător, de altfel, pentru criza de medici care le-a deschis porţi românilor), să refaci anul VI de facultate, să treci concursul de internat (echivalentul concursului de rezidenţiat de la noi) şi, în sfîrşit, să îţi începi călătoria în profesia la care, în România, ai fi avut dreptul de un număr variabil de ani. Astăzi, studiile europene sînt echivalate şi, deci, odată ce ai păşit pe tărîmuri franţuzeşti, eşti adoptat. Pentru rezidenţi este poate ceva mai complicat pentru că, indiferent de stagiile urmate în Franţa, ei trebuie să îşi susţină examenul de medic specialist în ţară, să obţină certificatul de echivalare de la Minist
