Adrian Năstase şi-a făcut rău cu mâna lui. Doar hăulitorii de partid şi vuvuzelele mediatice încearcă să mute vinovăţia în altă parte.
Năstase a ales calea corupţiei (care i-a adus doi ani de închisoare) şi tot el a decis să-şi pună capăt zilelor (din fericire, tentativă nereuşită). În rest, tot bâlciul cu „Năstase nevinovat" (cine poate decide asta, peste judecători?), cu „Năstase asasinat" (adversarii politici l-au împins la gestul disperat) şi cu „Năstase eliberat!" (din motive medicale) este o parodie politico-mediatică de prost gust.
Tentativa de sinucidere injectează în societate o doză mare de emoţie, de compasiune şi chiar de milă, dar nu-l face pe Năstase mai puţin vinovat. Sentimentele produse de pistolul pus în gât nu ţin locul unei hotărâri judecătoreşti.
Eu, unul, am o dificultate în a-i înţelege pe sinucigaşi. O condamnare de doi ani, cu posibilitatea eliberării după opt luni, în condiţii de detenţie civilizate, nu se poate compara cu cei 17 ani de puşcărie politică, în plin stalinism (1947-1964), ai lui Corneliu Coposu. Fruntaşul ţărănist nu s-a sinucis nici atunci când, condamnat pe viaţă la temniţă grea, era supus unui regim de exterminare. Nu avea perspectiva eliberării, ci doar o firavă speranţă a supravieţuirii. Suferinţa lui Corneliu Coposu a fost dublată de cea a soţiei sale, Arlette Coposu, care a supravieţuit celor 14 ani de puşcărie comunistă (1950-1964), dar care, cu sănătatea şubrezită de torţionari, a murit la doi ani după eliberare. Şi totuşi, nici ea nu s-a sinucis!
Îi voi da exemplu pe soţii Coposu, ca şi pe alţi martiri anticomunişti, pentru că sunt modele de rezistenţă în condiţii inumane. Condamnaţi pe nedrept şi supuşi unui regim de exterminare, aceştia s-au agăţat de viaţă cu ultima lor armă: credinţa în Dumnezeu. Năstase nici nu este condamnat pe viaţă, nici nu-l aşteaptă o detenţie de tip stalinist, nici nu