Dacă ar trebui să alegem un singur gest care să ne amintească de omul Naghib Mahfuz (1911–2006, Cairo) şi implicit de scriitor – ne vom opri la cel mai dramatic episod din viaţa sa. În 1994, a fost atacat şi lovit la gât cu un pumnal de un musulman radical, membru al grupării Gammaa al-Islamiya conduse de Omar Abdel-Rahman. Acelaşi Abdel-Rahman, care astăzi se află în detenţie în SUA pentru faptul de a fi fost creierul primei încercări ratate de a spulbera World Trade Center din New York. Spre deosebire de Rushdie, romancierul egiptean nu a ales calea exilului, ci a rămas în oraşul natal, continuând să frecventeze cafenelele preferate, trăind în acelaşi chip şi apucând să-şi vadă reeditată în 2006, după ani de interdicţie, cartea care putea să-l coste viaţa, „Cartierul băieţilor“ (1959). Deşi nu poate fi negată relaţia osmotică între romancier şi ţara sa, critica literară şi juraţii premiului Nobel (decernat scriitorului egiptean în 1988) au stăruit întotdeauna asupra faptului că Mahfuz n-a fost doar un pur narator „realist“ şi ca atare „egiptean“, ci şi un autor universal; totuşi, pentru majoritatea cititorilor săi, inclusiv occidentali, a fost în primul rând omul care i-a făcut să înţeleagă un veac din acea parte extrem de importantă a lumii arabe. El a dat un chip speranţelor şi frustrărilor concetăţenilor săi, multe din cele aproape 50 de cărţi ale sale fiind transpuse pe marile şi micile ecrane, adaptate pentru teatru, personajele sale devenind parte integrantă a culturii populare. Etapele sale estetice, de la abordarea istoriei îndepărtate (sec. XVI î.Ch.) la realismul social şi realismul magic – a se vedea „Trilogia Cairoului“ (1957) –, nu dezmint faptul că moralitatea individuală este inseparabilă de cea socială. Altfel spus, conform codului moral al lui Mahfuz, cei preocupaţi doar de propria mântuire sunt nişte osândiţi: pentru el, nirvana este o