Cobor să stau de vorbă cu T şi am imaginea formidabilei intensificări şi creşteri de viteză a Istoriei în unele împrejurări. Găsesc pe masă, rămasă cine ştie cum, o invitaţie primită de la Jack Lang, ministrul Culturii, la o recepţie unde avea să fie prezent, se spune, şi Laurent Fabius, preşedintele Adunării Naţionale. Nu eram eu chiar invitatul principal, mai erau vreo şaptezeci de români. Era ianuarie 1990. Trecuserăm, într-o lună şi câteva zile, de la îngheţ la răzmeriţă şi represiune, urmate de euforie, îngrijorare, groază şi stupoare, totul într-o tensiune aproape de nesuportat. Şi, brusc, românii la Paris! Păstreaz-o, spune T. Ce să fac cu ea ?
Avem o iarnă despre care se va vorbi („Ţii minte frigul ăla ?”), cum se vorbeşte încă despre zăpada din 1954. Din cauza consumului, scade presiunea la gaze. Aseară, un bătrân indignat. „– Câte grade aveţi ? – Abia 20!” Nu m-aş mira să fie un nostalgic al lui Ceauşescu. Pe vremea lui măcar aveai asigurate 12 grade toată iarna, nu numai când crăpau pietrele de frig. Acum, abia 20. Cam aşa stăm cu era mai bine atunci.
Citesc un volum de poezie patriotică actual. Adică, fără lozinci. Degeaba! Ne-au îmbolnăvit aşa de rău cu România („ţara mea cu ochi frumoşi”), încât mi se face piele de găină oricum s-ar scrie, patriotic, despre ea.
De la o vreme, am început să-mi schimb tabieturile. Una din fixaţiile mele era să nu citesc poezie. Nu citesc pentru că n-o pricep destul. N-o pricep nici acum, dar am reînceput să citesc. Dau o raită prin raft şi-mi spun ce apucăm noi astăzi? Astăzi, noi apucăm Cuvânt înainte. Citesc ceva despre cum creşte părul de fată în loc de grâu. Mde… Mai împing puţin şi dau peste tramvai. Ce frumuseţe, domne!, vorba lui. Cum se lasă în sine, uşor, uşor, ca un zbor de fluturi. Şi cum coboară din Bacovia, nemaicoborând: „Eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor.”
@N_P
