Crin Antonescu şi Victor Ponta au fost deranjaţi de articolele scrise de Horia-Roman Patapievici şi de Mircea Mihăieş (preşedintele şi vicepreşedintele ICR). Şi au decis schimbarea din funcţie a celor doi. S-a făcut, la repezeală, o Ordonanţă de Urgenţă, precară ca redactare, cu afirmaţii aiuritoare despre cum este „afectat“ „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state“. Intenţia de schimbare a fost urmată de un val de proteste şi, mai ales, de disocierea dintre opţiunile politice exprimate de H.-R. Patapievici şi Mircea Mihăieş şi o instituţie care a funcţionat foarte bine, spijinind reprezentarea culturii române în lume. În plus, USL nu stăpînea subiectul, nu citise legea de funcţionare a ICR, nu ştia cum este organizat şi care este rostul ICR. Victor Ponta, Crin Antonescu, Ilie Sârbu şi Puiu Haşoti vehiculau informaţii neverificate, erau confuzi, dar aruncau cu vorbele („propangandist de doi lei“), erau „porniţi“ pe domnii Patapievici şi Mihăieş şi doreau să-i alunge imediat de la ICR. Elanul răzbunător s-a topit destul de repede. A urmat un pas înapoi, Victor Ponta anunţînd că nu vrea să-l schimbe din funcţie pe H.-R. Patapievici. Ar fi firesc să fie retrasă Ordonanţa de Urgenţă şi să se accepte terminarea mandatelor celor din conducere (ianuarie 2013), iar în paralel – avansarea unei alte propuneri legislative, de funcţionare a ICR, care să fie dezbătută şi amendată public. Nu-i mai puţin adevărat că domnii Patapievici şi Mihăieş puteau să se abţină de la exprimarea unor opinii politice (întotdeauna unidirecţionale, spre USL). Un observator neutru vede şi realizările ICR, dar observă şi inflamările celor din conducere. Aş fi foarte curios dacă s-ar putea invoca măcar un exemplu în care un director de institut cultural (de oriunde, din lumea asta) scrie împotriva opoziţiei din ţara sa. H.-R. Patapievici şi Mirce