Toate pisicile din viaţa mea au fost... motani. Tano, Ţic-ţic şi Monet m-au făcut să înţeleg că leul din mine se poate înclina oricând, zâmbind, fără să zică nici ”pâs”, în faţa unui motănel, chiar dacă nu are pedigree...
Tocmai de aceea, pisica tigrată apărută în toamna anului trecut în curtea mea mi-a stârnit, înainte de toate, curiozitatea. Era nouă ”în peisaj” şi ne-am privit, mai întâi, cercetător. Ea părea a căuta ceva, iar eu mă gândeam că pisicuţa simpatică, cu burtică prea mare, a greşit adresa. Încă tânjeam după Monet, care plecase într-o zi de martie a anului trecut şi dus a fost. Noul musafir semăna cu motanul cel mult iubit doar la modelul blăniţei, adică era o tigrată de toată frumuseţea, în rest, nu-mi atrăgea cu nimic atenţia. Doar că o pisică - e o pisică... S-a-nvârtit pe lângă mine, într-o clipă a intrat în casă, i-a dat ocol. Părea să inspecteze un teritoriu ce nu era dispus încă s-o accepte. Am făcut eu prima ofertă: mai erau conserve rămase de la Monet, lapte i-am procurat imediat, voiam să-i câştig bunăvoinţa. Ştiam din experienţă: o pisică nu trebuie tratată decât... regeşte! I-a plăcut ce-a găsit. Mie îmi încurca planurile, trebuia să părăsesc locuinţa peste câteva zile, zugravii îmi dăduseră termen de începere a lucrărilor şi, se ştie, pe meşteri nu-i încurci nici c-o... pisică. Cu regret, i-am organizat noii mele vizitatoare un culcuş sub cerul liber, în curte, pe o blăniţă. A părut a fi mulţumită şi cu atâta. Mânca tot ce îi dădeam, alunga orice intrus patruped venit în vizită, şi aştepta cuminte. Dar în dimineaţa când au sosit meşterii, n-am mai avut vreme de ea. Le-am pus oamenilor cheia în mână, le-am spus în treacăt că s-ar putea să mai vină pe-acolo o pisicuţă, să n-o alunge, şi-am plecat.
Toată transformarea casei a durat o lună încheiată. Am mai venit să ud florile, să văd cum merg lucrările. Spr
