Dacă relația critică dintre poeții deceniilor șapte-opt și tinerii minimaliști /neoexpresioniști ai ultimei generații a fost relativ evidențiată, la capitolul proză se poate constata, cred, insuficiența unei asemenea raportări. Firește, argumentul care vine să justifice starea de fapt rămîne acela că prozatorii douămiiști s-au săturat să privească înapoi în ograda noastră literară post­belică, venindu-le mai la îndemînă să tragă cu urechea la modele prozastice occidentale, de unde să fure niscaiva meserie. Există, însă, anumite cărți ce obligă la investigarea unor filiații artistice interne. Deși nu mă consider un adept al hazardului erudit comparatist, recentul roman semnat de Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, reclamă o asemenea abordare contextuală. Cea mai frecventă observație a receptării este că scriitorul ieșean datorează mult romanului despre „obsedantul deceniu“, pe care oarecum îl reinventează. Această direcţie intens politizată, impusă de prozatorii generaţiei ’60 şi continuată pînă la epuizarea formulei în deceniul nouă, a fost tolerată, chiar încurajată de către regimul oficial care îşi consolida imaginea permiţînd scriitorilor să denunţe „adevărul“ despre ororile anilor ’50. „Cu trecutul, da, puteţi fi combativi!“ – suna sloganul epocii, încît nu e de mirare că perspectiva îi interesa deopotrivă atît pe oportunişti, cît și pe scriitorii de primul raft. Deconspiratoare, ofensive, populate de figuri justiţiare în căutarea vinovaţilor istoriei, scrierile cu pricina desfășurau ample anchete epice şi dezbateri etice, putîndu-se înţelege metonimic că rechizitoriile nu vizează doar perioada stalinismului, ci pot fi extinse şi asupra ceauşismului naţionalist. Oferind mostre de liberalism tematic, dar și o schemă epică convenabilă Puterii, romanul „obsedantului deceniu“ particulariza o subversiune combatantă, adesea contaminată de tezism, livrată în re