Nici nu s-a terminat bine numărătoarea voturilor de la alegerile din 10 iunie, că s-a şi pornit o teribilă frenezie a schimbărilor instituţionale. Dorinţa de revanşă a actualilor guvernanţi pare atît de urgentă, încît nu mai contează nici cît de inepte sînt formulările din Ordonanţa de Urgenţă nr. 27/2012, privitoare la trecerea ICR de sub o tutelă politică (cea a preşedintelui ţării) sub o altă tutelă politică (a Senatului) şi nici că un profesionist impecabil, de talia lui Dorin Dobrincu, este sacrificat de la conducerea Arhivelor Naţionale fără nici o justificare. Una dintre cele mai frecvente replici pe care le auzim, ori de cîte ori se pune problema schimbării unor oameni din anumite funcţii, este aceea că „oamenii nu se confundă cu instituţiile“. Într-un stat de drept, în care existenţa instituţiilor e reglementată prin legi a căror valabilitate nu expiră la fiecare schimbare de guvern, funcţionarea instituţiilor nu depinde de cei care se află, temporar, la conducere. În România, politicienii (indiferent de partidul din care fac parte) vorbesc despre depolitizare în timp ce iau toate măsurile pentru a-şi instala clientela în instituţiile bugetare. În această privinţă, foştii guvernanţi, campioni ai politizării, nu au nici o îndreptăţire să se plîngă. Nici ei şi nici susţinătorii lor. Ceea ce se întîmplă astăzi este consecinţa asaltului concertat pe care preşedintele Băsescu şi partidul său l-au declanşat, în ultimii trei ani, asupra tuturor instituţiilor Statului, de la spitale şi şcoli la Parchetul General şi la instituţii culturale precum IICCMER. Ceea ce nu înseamnă însă, cîtuşi de puţin, că ceea ce se întîmplă acum e firesc. La fel de eronat şi contraproductiv este să pui sub semnul întrebării Institutul Cultural Român per ansamblu – o instituţie performantă, europeană, care a reuşit în ultimii şapte ani să promoveze cu profesionalism cultura română î