Finalurile seamănă mai mereu cu începuturile. În ianuarie 2005, Augustin Buzura a fost destituit peste noapte de la conducerea Fundaţiei Culturale Române şi înlocuit cu Horia-Roman Patapievici la recomandarea lui Andrei Pleşu, aflat în conflict mai vechi cu Augustin Buzura pe chestiunea revistei Dilema – un scandal care a făcut destulă vîlvă în epocă. ICR avea un buget consistent din acel an 2005 şi o nouă lege de funcţionare. ICR a fost reorganizat, de fapt, pentru Ion Iliescu, care urma să se retragă aici după ce părăsea Cotrocenii. Băsescu a cîştigat alegerile prezidenţiale, iar ICR a ajuns sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici. Din mers, pe o lege proastă, care definea alte scopuri, ICR a trecut la implementarea unui program de promovare a culturii romane şi – să spunem – a avut destule reuşite, dar şi rateuri. A fost un efort organizaţional stimabil, pentru a umple un gol pe care alţii, polonezii, cehii, ungurii, începuseră deja să-l umple de la începutul anilor ’90. Păcatul originar al întreprinderii a fost subordonarea politică. Cei care se tem acum de politizarea instituţiei pe viitor trebuie să observe, totuşi, că ea este deja politizată. Actuala conducere l-a servit pe Traian Băsescu prin repetate gesturi publice, prin intervenţii radio, TV, prin articole în presă. Uneori, a intervenit direct în jocul politic. Exemple: la referendumul din 2007 sau în campania electorală din 2009. E un nonsens acum să ceri depolitizarea ICR, doar pentru că nu-i va mai face propagandă lui Traian Băsescu. Aceiaşi protestatari, care nu văd cu ochi buni amestecul politicii în cultură, ar fi trebuit să intervină şi în anii trecuţi faţă de manifestările pro-Băsescu ale conducerii ICR. Am o dublă explicaţie a reuşitelor ICR – bugetul consistent şi relaţia personală dintre Traian Băsescu şi H.-R. P., care a deschis multe uşi şi a ţinut birocraţia departe de Aleea Alexand