Formula aceasta, specific estivală, împarte viaţa şi literatura secolului XIX în două zezoane: cel al şederii în capitale şi celălalt, al retragerii în cunoscutul pelerinaj monden, în care noutatea medicală se contaminează de bontonul modei.

Unde pleacă Mitică, sub protecţia unui anonimat paradoxal? La băi, în Europa. Nici mai mult, nici mai puţin. Contemporanii lui, cărora nu le dădea mâna, se scăldau în ştrandul lui Nicu Filipescu, deschis la sfârşit de secol în Bucureşti.

Râvnitele băi sunt şi monedă de schimb. În Cele trei zeiţe (poemă pedagogică), a aceluiaşi Caragiale, un incoruptibil, altminteri, profesor de matematici pierde la poker banii de vacanţă (unde trebuia să meargă? La băi...) şi devine şantajabil de o mătuşă înţeleaptă a unui june corigent.

Celebra întâlnire Negruzzi- Eminescu, povestită în Amintirile de la Junimea ale primului, are loc într-un popas vienez al memorialistului, pe drumul spre băi. Pe Eminescu însuşi băile nu l-au ajutat, însă i-au fost prescrise cu străşnicie. Erau, aceste cure de vindecare, un soi de calvar de familie.

Societatea vremii descoperise metoda lui Kneipp, şi se grăbea spre Pesta ori Viena. Deseori cu interese ascunse, ca în Lună de miere, unde martorul fără voie al unei idile pe ascuns intervine mult mai benign decât, de pildă, călătorul din Bubico. Ne-am putea întreba de ce nu se îndură „să se şi răzbune pe o tânără uşuratică, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere”. Un răspuns ar fi că totul e, oricum, o farsă. Tabletele cu bismut, Pink, îi sunt recomandate vârstnicului mire ca să-şi trateze, pesemne, problemele la stomac, de medicul Alceu Urechia. Pentru aceeaşi suferinţă, sfătuit de alt doctor, mergea la băi. Urechia, împreună cu Caragiale, şi-au râs, într-o vară, de ambiţia locuitorilor Sinaiei de a avea băi cu sulf. Miraculoasa sursă de... putoare, care aprinsese speranţa în