Adrian Năstase nu este nici vreun personaj dostoievskian precum Kirilov care se împuşcă pentru că vrea să-l detroneze pe Dumnezeu, nici vreun general japonez care îşi face seppuku pentru că nu poate supravieţui dezonoarei înfrângerii. Este un laş care şi-a abandonat familia pentru că se credea deasupra legii şi a ales să fugă din faţa realităţii cum că nu este altceva decât un (alt) politician corupt. Este vina lui Năstase că refuză realitatea, nu a Justiţiei că, în sfârşit, după 22 de ani, a recunoscut-o.

Adrian Năstase şi-a ratat până şi propria sinucidere şi ăsta este un lucru greu de făcut. Oamenii care s-au gândit serios la acest gest ştiu că dacă vrei s-o faci cu adevărat, o faci în singurătate - suprema singurătate - fără martori şi fără camere tv. Dacă plonjezi în abisuri metafizice prcum personajul lui Dostoievski mai sus menţionat, atunci ştii ce ai de făcut. Dacă sentimentul (dez)onoarei te copleşeşte, asemeni. Dar nu la aşa ceva am asistat - fără să ne-o dorim! - în ultimele ore, ci la un simulacru de sinucidere, la un Adrian Năstase transportat "inconştient" cu ambulanţa la spital, dar care, cumva, nu era înfăşurat în bandajele însângerate ale profesioniştilor de la SMURD care - ne închipuim - au făcut o tentativă eroică şi disperată să îi salveze viaţa, ci purta la gât un elegant fular de lână - în plină vară, la 30 de grade noaptea. Sigur, nu e frumos să te bucuri, "canibalic" cum bine spunea viitorul nostru preşedinte, domnul Crin Antonescu, de tragedia unui om, dar parcă e cam multă dramoletă în toată povestea asta, nu? De la patru plăgi împuşcate - care ar cam fi trebuit să-i smulgă capul de pe umeri fie şi unui Übermensch ca Adrian Năstase - până la o operaţie care a durat suspect de puţin după care am aflat că "din fericire, nu au fost leziuni vitale, deci nu au fost afectate formaţiuni anatomice de importanţă vitală" e o oarecare