În vreme ce Emil Cioran a trăit o viață întregă cu gândul la sinucidere, Adrian Năstase s-a sinucis cu gândul la viață.

Nu spun că toată povestea-i o făcătură, că sub fularul Burberry nu a existat nici măcar o zgârietură, deși o mulțime de indicii m-ar întreptăți să fac asta, iar un astfel de spectacol patetic ar putea fi pus în scenă cu ușurință de o mână de oameni cu suficientă influență.

Spun doar că, așa cum CTP a spus că nu și-l poate imagina pe Năstase în zeghe, eu nu mi-l pot imagina în ipostaza de sinucigaș.

Și nu sunt singurul. Au fost mulți care au luat în râs tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, cu toate că medicii au spus pe sticlă că fostul premier s-a aflat la doar câțiva milimetri de moarte. Un eveniment macabru a fost interpretat pe scară largă în cheie umoristică, și nu cred că e vorba aici de răutatea viscerală sau de josnicia cumplită a unor persoane, așa cum s-a afirmat în unele locuri.

Ani la rândul, Năstase a emanat o combinație de pre(zum)țiozitate în stare pură și de hedonism sublimat care pare pur și simplu incompatibilă cu decizia unei persoane de a-și face rău ei înseși, mai ales până la capăt.

Chiar și după incidentele de miercuri, în care putem crede sau nu, rămâne de neimaginat ca Bombonel să se culce de bunăvoie pe propria colivă.

Psihologii invitați în studiouri au susținut savant că n-a mai suportat nedreptățile, că a ajuns la capătul puterilor, că nu a putut îndura o asemenea umilință. Că gestul său a fost unul demn. Lăsați-mă să contest asta și să-i elogiez în schimb pe românii care au rămas demni într-o țară în care s-a lucrat în mod programatic la înjosirea lor.

Bine că românii de rând au suportat, timp de 20 de ani, să vadă cum niște parveniți au acumulat pe nedrept averi uriașe, în timp ce ei abia s-au descurcat cu mâncarea de pe-o zi pe alta. Bine că ei au putut găsi puterea de