În ziua de 17 mai 2006, se instala în Italia al doilea guvern Romano Prodi, guvern de stînga susținut, spre deosebire de precedentele guverne D’Alema, de întreaga stîngă italiană, inclusiv de Rifondazione Comunista (partidul lui Fausto Bertinotti) și de Partidul Radicalilor. A rezistat aproape doi ani. A fost dărîmat pe 7 mai 2008, cu largul concurs al comuniștilor puri și duri ai lui Bertinotti, nemulțumiți de politica nu destul de stîngistă a guvernului, de prea multele compromisuri și cedări spre dreapta. Căderea guvernului Prodi a dus la revenirea lui Berlusconi pentru patru ani care și stîngii i s-au părut îngrozitor de lungi. Ce-are-a face? Stînga radicală italiană nu și-a pătat mîinile, nici conștiința, n-a abdicat de la principii. Mai bine să se năruie totul decît să facă ei un compromis ideologic. E mai bine (și mai simplu) să cenzurezi din opoziție decît să te arăți maleabil la guvernare. Nu sîntem foarte departe de situația din Italia. Sigur, la noi, problemele nu se pun ideologic – sau nu doar ideologic: în afară de stînga, care nu PSD se cheamă, cine mai știe ce înseamnă ideologie? Dar efectul e același: cînd e să fie, cînd există o cît de mică șansă să schimbăm ceva, fibra purității ni se-ncordează și nu vrem să cedăm o iotă. Devenim radicali, intransigenți. Așa s-a ratat, în mare măsură, reforma învățămîntului – din vina noastră, a tuturor celor care ne-am angajat în ea, nu doar a lui Daniel Funeriu și a celorlalți care au acceptat posturi în administrație: am vrut cît mai mult și repede, n-am știut să negociem. Acum, în schimb, cînd restaurația e în toi și pare de neoprit, cei mai înverșunați reformiști refuză să acorde o cît de mică circumstanță atenuantă celor aflați pînă nu demult la conducerea ministerului și care, în opinia lor, au „înmormîntat reforma“. Sînt intratabili. Totul a fost pierdut, spun ei, pentru că s-au făcut prea multe compr