ICR e o instituţie publică şi beneficiază de finanţare de la buget. În mod normal, banul public este supus controlului public. Într-o lume normală, ar trebui să fie indiferent unde se plasează o instituţie, controlul managementului şi cheltuirea banilor fiind procese strict reglementate. La noi, însă, e secret de stat, astfel încît multe acuze marşează pe lipsa transparenţei. De tot atîtea ori, Statul român e sfîşiat de lupte pentru putere şi zone de influenţă. De aceea, mi-e greu să spun unde ar trebui să se situeze ICR. Mult mai uşor mi-ar fi să spun dacă „merită“ să fie schimbată conducerea. Cred că o decizie raţională intervine numai şi numai după un raport de activitate şi o expertiză financiar-contabilă. Antipatiile/simpatiile Senatului sînt eminamente politice şi de veresie, deci nule, aidoma competenţelor prezidenţiale. Ce comisii şi comitete? A cincea roată de la căruţă! Rămîne, deci, să vedem, e o acţiune politică împotriva preşedintelui sau sînt vizate anumite persoane din conducerea ICR? Ah, dacă am fi avut, azi, un statut al funcţionarilor publici şi dacă aceştia s-ar fi limitat, din bun-simţ, la statutul lor de servitori ai întregii societăţi! Privind în urmă, realizăm că numirile la vîrful ICR au fost aleatorii şi doar norocul sau inspiraţia au jucat vreun rol. Augustin Buzura sau Horia-Roman Patapievici n-au trecut nici un test, nu au condus nimic înainte, nu au fost recomandaţi de nici o altă prestaţie publică. Cineva (preşedintele) şi-a numit preferatul, iar rezultatele au fost cele care au fost. În vremea dlui Buzura, activitatea FCR a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvîrşire. În vremea dlui Patapievici (beneficiind de fonduri considerabil mai mari), ICR s-a deschis către exterior, a înfiinţat şaptesprezece centre externe, iar activitatea acestora a avut în vedere, şi recunoaştere, şi rezultate. Ar fi ipocrit sau necinstit să spun că nu a ex