Nu știu dacă Adrian Năstase a încercat cu adevărat să se sinucidă, și a fost oprit în ultima clipă, sau totul e o înscenare. Afacerea e tulbure, sunt o groază de detalii contradictorii – dar asta nu-i neapărat o dovadă în sprijinul celei de-a doua variante: în asemenea situații haosul își face treaba în mod spontan. Recunosc că sunt un mare admirator al locotenentului Columbo, însă, în cazul ăsta, n-am de gând să mă substitui lui. Altceva mi se pare mult mai interesant: stilul poveștilor generate de autentica sau dubioasa sinucidere.

Din noaptea cu pricina, Antena 3 și Realitatea au început să difuzeze o telenovelă care se va prelungi probabil nedefinit. Regulile genului sunt urmate ca la carte: o lovitură de teatru violentă – focul de armă, gestul salvator, ambulanța; tensiunea așteptării, lacrimile; în paralel, figura eroului crește necontrolat, ia toate dimensiunile umane care pot înduioșa; pe de altă parte, rolul (real sau inventat) al personajelor malefice devine tot mai pregnant – negrul se înnegrește și mai tare, cu fiecare clipă; spectatorul e somat să jelească, mai ales că apare un testament care va fi citit de însuși fiul sinucigașului, dar și o poezie de Adrian Păunescu, marele poet de megafon, ilustrul smulgător de lacrimi; în fine, totul capătă dimensiunea religioasă a martiriului.

Când am aflat că Adrian Năstase s-a sinucis, reacția mea a fost de groază, groază pură – e reacția pe care mi-o stârnește orice atingere a morții. Dacă gestul e autentic, nu mă grăbesc să-l consider pe Năstase laș, dar nici nu dobândește, pentru mine, o aură de martir. Repet, am simțit groază în forma ei pură – și dorința ca toată povestea asta dureroasă să nu se transforme în circ, ca discreția și sobrietatea să pună stăpânire pe scena în care s-a petrecut un lucru teribil.

Evident, cu totul altfel gândeau creierele media din spatele Antenei și Realității.