Cartea de istorie este răsfoită de o briză înşelătoare şi foile se desfac aidoma unui evantai. Hârtia îşi schimbă culoarea precum marea deasupra căreia nu mai străluceşte soarele, ci nori de furtună se îmbulzesc unul după altul, în neorânduială, anunţând o mare luptă în cer.

Dar lupta va fi crâncenă şi pe pământ. Smaraldul apei e din ce în ce mai întunecat şi valurile se lovesc amarnic de pieptul stâncos al promontoriului, deşi nu au nici o şansă să-l dărâme. Deasupra se înalţă cetatea fortificată, dar care pare pur şi simplu crescută din roca pe care stă, atât de bine sudată este temelia. Sus, la ultimul nivel păzit straşnic de creneluri ascuţite, în donjonul singuratic precum o chilie săpată în văzduh pentru cel din urmă rugător, flutură steagul alb având brodată crucea purpurie a cavalerilor care ştiu că anul o mie aduce grele încercări pentru sufletul lor, dar şi pentru geografia pe care au răpus-o mărşăluind din celălalt capăt al lumii până aproape de Ierusalim unde e tot timpul cald şi colbul fin care are gustul deşertului le astupă căile respiratorii. Atunci se îneacă şi tuşesc scuipându-şi plămânii şi unii chiar scuipă sânge, semn că s-au îmbolnăvit din cauza drumului lung care le-a măcinat sănătatea. Cine sunt? De ce au venit aici tocmai din Normandia ceţoasă sau din Lombardia sticloasă? Nu au mai privit în urmă spre râurile late, cu pielea oţelită, nici spre codrii negri ca păcura sau spre pământurile mlăştinoase, bolborosind vrăjitoreşte, ci au pornit spre Soare Răsare, mânaţi de o dorinţă obscură, dar fierbinte, ca şi flacăra ţâşnită din ochii lor, aceea de-a elibera mormântul Mântuitorului. Cartea de istorie este în continuare răsfoită de briza vicleană. Cum arătau cruciaţii? Probabil că nu erau foarte înalţi fiindcă în urmă cu un mileniu media de înălţime a populaţiei era mult mai mică faţă de timpurile moderne, poate nu erau nici atlet