Nu am prins prea mult din epoca ceauşistă, dar am văzut după 90 mecanismele automistificării şi autoinventării ca “rezistent anticomunist”. Pe scurt, deşi am avut dizidenţi vreo 10, am avut milioane de rezistenţi.
Cam acelaşi lucru s-a întîmplat absolut surprinzător cu Năstase. Acum se fabrică o dictatură în toată regula. Am lucrat la Evenimentul zilei în perioada Năstase, baricadă antipesedistă de prim rang în anii 2000-2004. Au mai fost critici ai lui Năstase şi la Academia Caţavencu, au mai fost şi cîţiva oameni de radio şi TV. Dar Năstase domina tot. Iar mulţi ziarişti se lăsau dominaţi cu gemete de plăcere, ca şi acum. Publicitatea de stat era ca şi acum foarte importantă, în lipsa unei pieţe reale de publicitate. De aceea cam toată lumea cînta pentru premier. De aici însă pînă la “dictatura” Năstase e cale lungă.
Am rămas mască văzînd colegi ziarişti care nici măcar n-au fost mari luptători antinăstase plîngîndu-şi de milă despre cum erau vremurile atunci. Ridicol.
După venirea lui Băsescu şi a liberalilor la guvernare, tirania s-a privatizat şi s-a fărîmiţat. În loc de un dictator s-au pus la punct grupurile de interse diversificate. Presa a fost lovită mai crud şi mai dur de aşa zisa competiţie liberă decît de monopolul dependenţei de stat inventat de altfel foarte neoliberalul Năstase. Să încercăm aşadar să privim nuanţat istoria.
În loc de un despot, am avut vreo zece, fiecare cu agenda lui liberalizată. Unii patroni de televiziune şi-au umplut de ridicol angajaţii fiind la distanţa de numai două luni pe poziţii politice total diferite. Aşa că s-a putut şi mai rău decît pe vremea lui Năstase. Au fost ziarişti bătuţi sau concediaţi şi după epoca Năstase. Pentru că violenţa vine mai mult pe cale patronală sau din zona influeneţelor locale zdrobitoare.
Bărbăţia
Fiecare îşi are dictatorul lui. Unii trăiesc însă traumatizaţi de
