Te aştepţi, când te întorci prin locurile pe unde ai umblat, ca ele să-ţi întoarcă, drept răsplată că nu le-ai uitat, o privire îngăduitoare şi plină de tandreţe, pentru că, nu-i aşa, dintre toate risipirile pe care le-ai făcut recunoşti în ele naraţiuni ce dezvăluie semne ale destinului.

Aşadar, pe toată întinderea sa, timpul trăirii se poate, în cel mai bun caz, dilua, iar prin apele sale vei fi fericit să descoperi pietrele lunecoase care te-au sprijinit să treci dincolo. Când spun dincolo mă refer la timpul ideatic nu la cel de după viaţă, pentru că pe acela nu-l ştie nimeni. Asta mi se întâmplă de câte ori ajung în Timişoara, oraşul de graniţă, pe care l-am considerat întotdeauna veriga noastră de contact, de legătură cu străinătatea occidentală, deşi aici s-au vărsat, într-un melanj unic, şi semnele acelei străinătăţi, dar şi un bizantinism filtrat până la pierderea însuşirilor, încât invocarea lui poate deranja orgoliile locale.

Am făcut această lungă introducere la o cronică, pe care am amânat-o de la o zi la alta, tocmai pentru a mă spăla de nostalgii, dar mai ales pentru amortizarea unei subiectivităţi atinse implacabil de sentimentalism. Mai întâi ar trebui să precizez că am fost un norocos în ziua când, la Muzeul de Artă, din Palatul Baroc, am avut privilegiul să văd prima expoziţie de lucrări patrimoniate de instituţia amintită, dar şi aduse din colecţii particulare, a lui Ştefan Bertalan, o glorie a artei plastice româneşti, care şi-a atins apogeul în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut. A fost de faţă şi artistul, iar prezenţa lui, cel puţin mie aşa mi sa întâmplat, a declanşat una dintre cele mai contradictorii stări, pentru că nu e puţin lucru să vezi în acelaşi loc un artist pe care, în cel mai bun caz, l-ai putea considera contemporan cu Dumnezeu şi opera sa de o modernitate greu de descifrat chiar şi de contemporanii tehnologii