Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (Despre eul din scrisori)

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012,166 pag.

O broşură amplificată tipografic, în fond, este această carte a lui Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Cele o sută şaizeci şi şase de pagini spun, prin ele însele, mai puţin decât ne-am aştepta. (Dacă luăm în considerare şi forma în care se prezintă, cu intarsii de citate şi cu note de subsol peste note de subsol.)

Prin felul în care cad, însă, în context şi prin tipul de ecou surd pe care-l produc, ele devin îngrijorător de elocvente. Observaţiile mele, aşadar, cu totul lipsite de maliţie, nu reprezintă altceva decât nişte simple constatări.

E surprinzător cât de neimportant e astăzi, chiar pentru criticii literari, discursul criticii literare. În ciuda efervescenţei epidermice, pe care o practică toate revistele de gen atunci când discută panorame, sinteze sau monografii, nici o interpretare nu mai face acum cu adevărat şcoală. Iar asta nu din pricină că acestora le-ar lipsi, substanţial, calităţile necesare. Pur şi simplu, metabolismul lecturii funcţionează periculos de bine. Citim, apreciem (onest sau numai protocolar) şi dăm mai departe. Fără a ne întoarce vreodată asupra vreunei idei fertile. (Asta s-a întâmplat, din nefericire, cu minunata carte a Ioanei Pârvulescu, Lumea ca ziar.) În dezbateri, locul contraargumentelor l-a luat, pe nesimţite, suspiciunea. E mai la îndemână să denunţi resorturile intime ale unei opţiuni analitice, decât să inspectezi viguros o scăpare logică.

Culmea e că toate acestea se întâmplă pe fondul unui paroxism al referinţelor. Cele mai multe studii critice de azi se prevalează de dialogul academic cu alte perspective, anterioare lor. Dar o fac atât de îngălat şi de plicticos (chiar atunci când tonul e polemic), încât pretinsa comunicare eşu