"Născut în 1916, a primit o educaţie sănătoasă, cum se făcea şi la noi în ţară în perioada interbelică. Dorinţa părinţilor a fost ca primul dintre copii să se facă preot. Deoarece cu primul copil nu au reuşit, i-au impus lui Nicu să facă opt ani de internat la Seminarul Central din Bucureşti şi patru ani la Facultatea de Teologie", îşi aminteşte Ioana Sotir, soţia lui Nicolae, în "Cuvântul Înainte" scris în cartea "O viaţă pentru volei".

"A acumulat o vastă cultură, printre altele în filozofie, literatură şi muzică, cântând aproape la orice instrument muzical, dar mai ales la vioară. Educaţia religioasă l-a marcat prin părţile ei bune, cinste şi adevăr, încrustate pentru totdeauna în el, dar caracteristicile şi practicile religiei ortodoxe cu fastul arhaic rămas la nivelul Bizanţului, l-au îndepărtat de drumul impus de părinţi. A preferat să facă armata şi imediat a trebuit să plece pe front. A avut şansa ca la ruperea frontului de răsărit, în 1944, să scape cu viaţă, şi după un marş forţat de peste 2000 de km, să ajungă în ţară", mai spune ea.

În 1945, ca fost junior fotbalist la STB (actualul RATB), i s-a oferit un post de funcţionar astfel putându-şi întreţine familia, iar după serviciu, să practice sport: oină, fotbal, handbal, volei, într-o anumită perioadă chiar şi rugby sau baschet. Tot aici si-a cunoscut şi viitoarea soţie, Ioana. "Era în anul 1946, unul dintre anii de cumplită sărăcie, când Nicu s-a hotărât să se însoare cu mine; oarecum şi-a impus aceasta datorită vârstei, precum şi sărăciei familiei sale. Eram cuminte, zic eu, chiar şi frumuşică. Urmasem Şcoala Centrală, deci, în afară de carte şi educaţie, eram sportivă şi, mai ales, aveam casă, părinţii mei cedând două camere şi bucătărie pentru noi. Din ambiţie şi-a călcat pe inimă, pentru că nu mă iubea. Pe Nicu îl îndrăgisem pentru caracterul său integru, zic eu, şi aşa m-am îndr