Pentru psihiatri, și pentru orice om de bun-simț, afirmația din titlu ar trebui să fie o axiomă evidentă. Prin patologic nu înțeleg „nebunesc“, „scuzabil“, „fără discernământ“, ci ceva ce necesită atenția unui medic specialist. Nu înseamnă că nu putem empatiza cu o persoană care încearcă să se sinucidă. Uneori putem chiar să îi înțelegem sau să credem că îi înțelegem motivele. Alteori, ele sunt ininteligibile, situate la mare distanță de realitatea convențională, și pentru cei din jur rămân pentru totdeauna enigme chinuitoare. De cele mai multe ori, lucrurile sunt la mijloc, lăsând loc de speculații și multă imaginație.
Însă, un lucru este cert: absolut toate persoanele care au încercat să se omoare au nevoie să fie văzute de un psihiatru. E vorba de un standard minim de sănătate, tot așa cum orice persoană care face un infarct are dreptul să fie îngrijită de urgență, și nu lăsată acasă în voia destinului. Sigur că suicidul variază foarte mult în funcție de factorii de mediu, sociali, culturali, psihologi, biologici. Însă există un consens între medici și profesioniști ai sănătății mintale: suicidul nu este niciodată consecința unei singure cauze. Este așadar eronat să te limitezi la o concluzie de genul: „A încercat să se omoare pentru că avea probleme la serviciu“, „pentru că l-a părăsit soția“ sau „pentru că urma să fie arestat“ etc. Întotdeauna există și alte cauze. Cu alte cuvinte, suicidul nu este în sine o tulburare psihică, nici o reacție normală, ci este un simptom al unei tulburări psihice. Autopsiile psihologice, metodă standard de investigare a suicidurilor „reușite“, identifică o boală psihică în 90% din cazuri. Să tratezi doar simptomele, atunci când te poți adresa cauzelor este o greșeală medicală.
La ora la care scriu acest articol, posturile de știri vuiesc, la propriu, pe tema tentativei de suicid a lui Adrian Năstase. Așa cum au vuit
