- Dezastrul divorţurilor cuprinde şi România. Procentul se ridică la circa 60% pe an. Ce se află dincolo de această neputinţă de a convieţui în doi? O modă? O necesitate sau un nou profil sufletesc? Răspunsurile la ancheta revistei noastre încearcă o abordare intimă a problemei. Deocamdată au cuvântul bărbaţii. Femeile - numărul viitor -

1. Vă mai amintiţi momentul exact când aţi simţit că mariajul în care sunteţi se prăbuşeşte?

2. Ce aţi făcut ca să mai salvaţi căs­ni­cia?

3. Aţi divorţat lăsând în urmă prie­te­nie sau ură?

4. În ce fel v-a schimbat divorţul? A re­­con­­figurat felul în care vedeaţi dragostea şi viaţa?

5. Cum aţi depăşit singurătatea de du­pă divorţ?

Andrei Cernea,

36 de ani, muzeograf, Braşov

Când se lasă frigul

1. De prea multă vreme nu ne mai spuneam nimic. Ne întâlneam în bucătărie, seara, ne uitam unul la altul pe furiş, mâncam în tăcere. Nu mai suportam privirile lungi. Nici ea, nici eu. Erau prea multe întrebări în ele, prea multe reproşuri nerostite. Afară ploua, bucătăria era cel mai rece loc de pe pământ. Mâine o să fie bine, îmi ziceam, e doar foarte frig aici şi suntem obosiţi. O să treacă, o să vorbim. Mâncam mai departe, întrebam "ce faci?”, îşi ridica privirea către mine absentă, se uita prin mine. "Mâine, să iei tu cafea. Şi pâine. Şi să plă­teşti lumina. Neapărat”. Dădeam din cap că "da”. A doua zi era la fel, luam cafea, luam pâine, plăteam nişte facturi, lucram, fiecare cu treaba lui, ne întâlneam în bucătărie seara. Era frig.

Aşa a fost şi atunci. Exact aşa. Aceeaşi bucătărie, ace­laşi frig, aceeaşi seară, aceleaşi tăceri. Doar că atunci am ştiut. Am ştiut că lucrurile astea n-or să mai treacă, am ştiut că mâine nu va fi mai bine, am ştiut că fe­meia din faţa mea, soţia şi iubita mea de-o viaţă, a de­venit o străină, am