Adrian Năstase a fost condamnat. Nici nu a apucat să se scrie despre proces, despre dovezi, despre temeinicia condamnării, că gestul lui Năstase de a încerca să se sinucidă, a schimbat subiectele ziarelor şi datele problemei. Acum aproape nimeni nu mai vorbeşte despre proces, ci despre sinucidere, pentru că la noi întotdeauna nu s-a cercetat cauza ci efectul.

Procesul lui Năstase, spuneam şi într-un articol precedent, seamănă cu procesul lui Ceauşescu, cu menţiunea că, totuşi, Năstase a beneficiat de avocaţi adevăraţi, nu de avocaţi cu apucături de procuror, ca Ceauşescu. În rest, ca şi la Ceauşescu, condamnarea lui a fost semnată din momentul enunţării primului cap de acuzare. Doar că Ceauşescu a fost judecat, condamnat şi executat pe loc, pe când Năstase a fost judecat pe îndelete, cu sute de cuţite şi umilinţe înfipte la fiecare prezentare în faţa procurorilor şi a fost condamnat atunci când condamnarea lui avea mai mult efect şi trebuia să lovească în duşmanul politic care preluase puterea şi conducerea guvernului. Condamnarea lui Năstase, legată de înlăturarea lui Mircea Diaconu, şi de plagiatul lui Ponta ar fi însemnat invitaţia lui Băsescu la Consiliul Europei, dovada că el este cel care trebuie să reprezinte România, nu coruptul Ponta. Ca şi în cazul lui Ceauşescu, Năstase trebuia să fie un exemplu, o dovadă a faptului că Băsescu şi ”justiţia” decorată chiar în aceeaşi zi, demonstrativ, cu Steaua Republicii prin membrii CCR, nu ţin cont de nimic şi calcă pe oricine în picioare. A fost o demonstraţie de forţă, un semnal clar şi răspicat,

Credea Băsescu că Năstase este ca Becali sau DD, că va veni smerit la el şi va promite supunere veşnică şi nu va mai muşca niciodată mâna care l-a lovit. Credea Băsescu că toate partidele, indiferent de culoare, vor înţelege că nu glumeşte şi că aşa cum a scăpat de Stolojan, poate să scape şi de Năstase, cu s