În şirul admirabilelor publicaţii multimedia care apar în ultimii ani, un aer proaspăt, în pofida clasicităţii sale valorice, aduce culegerea de texte semnate de Tudor Arghezi Radio-papagal. Publicistică radiofonică (1927-1967) (Bucureşti, Radio România, Editura Casa Radio, 2011, 564 p. + CD). Apărută în seria „Biblioteca Radio“, cartea este ordonată în două secţiuni cronologice: 1927-1947 şi 1952-1967. Cezura dintre 1947 şi 1952 marchează perioada în care Arghezi a fost păstrat în rezerva literaturii, accesul la mijloacele de difuzare în masă – reviste, edituri şi… radio – rămînîndu-i interzis pentru mai mulţi ani în perioada jdanovismului ofensiv şi abrupt. Dincolo de acest accident de parcurs – al istoriei, nu al vocaţiei şi interesului scritorului pentru fenomenul radiofonic –, perioada dintre 1927 şi sfîrşitul vieţii marelui poet a fost, practic, una de acompaniament arghezian intens pe seama noului mediu de expresie şi de comunicare. În acest fel, condeierul a vădit o latură disponibilă către experiment a naturii lui, căci începînd cu 1928, cînd îşi inaugura cariera publică în România, radioul s-a aflat în etapa pionieratului. Pentru un om cu o carieră parţial consumată în sutană, într-o cultură relativ conservatoare, dar şi într-o ambianţă marcată de avangardele artistice, radioul nu putea rămîne indiferent. Nu a rămas astfel nici pentru Liviu Rebreanu, om de o structură aşezată, cu gusturi literare realiste, scriind aşa cum ai sculpta într-o materie dură şi reticentă. În cazul lui Arghezi, însă, întîlnirea nu putea fi una sporadică, avînd un rol particular în configurarea reciprocă. După cum rezultă din lămuririle editorilor – o echipă amplă şi specializată, incluzîndu-le pe Daria Ghiu, Lavinia Ivaşcu, Maria-Elena Negoescu ca redactori, pe Horia Pop în calitate de realizator-coordonator, pe Gilda Rădulescu (analist media), sprijinită de documentariştii