Am debarcat în portul albanez Durres pe 4 mai 1997, ne aflam în Duminica Tomii, cu drapelul în frunte, pentru că era, nu-i aşa?, o misiune de imagine, să ne vadă lumea şi astfel să fim primiţi în NATO, ca băieţi buni, pe lângă premianţii deja calificaţi la integrare, ungurii, polonezii şi cehii. Şi ne-au filmat, atât televiziunea albaneză, cât şi o combat camera italiană. Nimeni însă nu s-a întrebat cum de era pericolul atât de mare în Albania, încât ataşatul nostru militar la Tirana ne-a întâmpinat la pantof, cravată şi pantalon cu dungă, în timp ce noi eram toţi la cască, vestă şi bocanc, cu pistolul la centură (fără gloanţe).

Sunt câteva clişee puternice de imagine care mi-au rămas din drumul de la Durres unde am debarcat, la Gjirokaster, localitatea din sudul Albaniei unde urma să fim dislocaţi: mulţimea incredibilă a cazematelor de beton, furnicarul de Mercedesuri de pe şosele şi faptul că am plecat fără muniţie la noi în cea mai periculoasă zonă a ţării aflată în afara controlului Forţei Multinaţionale. Am plecat aşadar a doua zi în zori cu detaşamentul precursor ce deschidea calea grosului trupelor, tehnicii şi materialelor: doar 70 de militari în 12 autovehicole, cu un transportor blindat de geniu în faţă, cu comandantul în frunte, dar, cum spuneam, fără un cartuş la noi, deoarece accesul la containerele cu muniţie rămăsese blocat pe puntea vasului de alte containere. "Ce facem dom' maior? I'auziţi cum trag ăia… şi noi… cu puşca goală!" mă întrebau sergenţii care trebuiau, teoretic, să asigure protecţia convoiului pe drum. "Bă! Vă faceţi ca şi cum aţi avea glonţ pe ţeavă, şi-n rest… Doamne ajută!" Şi ne-a ajutat.

Vrând să nu pierd niciun detaliu al peisajului, mă minunam şi eu şi ceilalţi de puzderia de cazemate de beton, ca nişte igloo-uri, ce erau dispuse pe mai multe rânduri în zona litoralului Adriaticii, printre palmieri şi plajele însorit