Noua putere declară că vrea să „depolitizeze“ Institutul Cultural Român. Nu există nici o dovadă că Institutul ar fi fost politizat – că ar fi făcut propagandă în favoarea unui partid politic sau a unui politician (Institutul ca atare, nu o persoană în nume propriu), că ar fi angajat sau demis oameni după criterii politice sau că ar fi promovat doctrina unui partid politic –, dar ce mai contează? Oamenii „depolitizează“ pur şi simplu fiindcă pot. Aşa vor muşchii lor. Iar „depolitizarea“ e o chestiune urgentă. Aşa că noua putere emite o ordonanţă de urgenţă. Merită să citim în paralel Legea 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român şi OUG 27/2012 privind unele măsuri în domeniul cultural (Ordonanţa de Urgenţă prin care ICR este redefinit şi pus sub controlul Senatului). Articolul 6 din Legea 356/2003 stabilea că ICR are un Consiliu de Conducere alcătuit din 21 de membri. Componenţa consiliului de conducere era următoarea: preşedintele ICR, un membru din partea preşedintelui României, un altul din partea prim-ministrului, cîte un membru din partea Ministerului de Externe, al Ministerului Culturii şi al Ministerului Educaţiei, preşedintele Academiei Române sau un vicepreşedinte desemnat de acesta, şi încă 14 membri numiţi de preşedintele României astfel: şapte membri propuşi de către uniunile de creaţie şi încă şapte propuşi de preşedintele ICR. Dacă numărăm, constatăm că, într-un consiliu de conducere compus din 21 de membri, numai şase erau numiţi politic: preşedintele ICR şi membrii desemnaţi de preşedintele României, de prim-ministru şi de cele trei ministere. Cei şapte membri propuşi de uniunile de creaţie, deşi numiţi de preşedintele României, nu erau numiţi politic, întrucît preşedintele nu avea drept de veto cu privire la propuneri. Actul de numire era unul pur formal: preşedintele lua la cunoştinţă de existenţa