Vai, în al nostru ţinut, duioşia şi ucigaşul resentiment au ajuns să se înfrunte la sânge. Amândouă stările naţionale s-au infiltrat în politică şi ies pe rând, din câte un loc necurat, lucrând ziua şi noaptea împotriva oamenilor.

Cu câteva zile în urmă, duioşia n-a mai rezistat. Fiind pedepsită cât de cât de Înalta Curte, a încercat să se sinucidă la televiziune.

Fiecare din acest sentiment naţional şi-a ales din timp câte un reprezentant pe măsură. Duioşia, căci ea a fost la început, după 1989, a nimerit un bărbat matur. Era, fireşte, de stânga. Şi pentru că avea în jur multe băbuţe comuniste, i s-a spus mai târziu Bunicuţa. Pe vremea lui, în toate palatele din România, apărea când şi când câte un loc necurat din care ţâşneau necazurile cetăţenilor liberi. Bunicuţa, fiind comunistă, ca să prindă puteri, ura mistic - sau o făcea din rărunchi - marile proprietăţi capitaliste, pline de asemenea duşmănoase fantome. În fiecare palat, există de atunci o gaură neagră de beci în paragină, o uşă secretă, care se bălăngăne singură sau doar un dulap descleiat, care scârţâie jalnic. De acolo a ieşit şi El, fiul Bunicuţei. Adică fiul spiritual. Şi fiindcă i-a fost rezervată duioşia - ca şi arta vieţii rafinate -, era de-o frumuseţe necurată.

Celuilalt, ca să anticipez, care-i purta în politică sâmbetele, fiind un erou plin de resentiment, i-au rămas ţigările, femeile şi votca. Era plin-plin de-un fluid negru. Fireşte, mental, psihologic. Părea un rechin care circula ucigaş, nevrotic în encefal, pe lângă un vapor scufundat occipital. În acest timp, Bunicuţa, fiind la al doilea mandat prezidenţial, bea pe ascuns vitriol. Asta ca să poată urî fizic. Când ura, prindea puteri. Nu credea deloc în stări mistice. Trebuia să menţină cineva comunismul în politică. De aceea bea vitriol roşu doar dimineaţa, din vârful buzelor. Gura bătrână, obişnuită cu discurs