Am spus şi scris de mai multe ori că ieşirea din criza actuală şi redresarea economico-socială a ţărilor şi continentelor cuprinse în acest vârtej global nu se pot obţine prin soluţii individuale ori numai prin strategii planetare.

E nevoie de soluţii globale, regionale, naţional-statale şi chiar locale care să derive din proiecţii inteligente de evoluţie pe termen mediu şi lung, puse în aplicare de factori decizionali determinaţi, credibili şi cu susţinere reală din partea populaţiei.

Căci interdependenţele globale nu sunt simple explicaţii academice, ci realităţi care necesită un anumit tip de management intern şi internaţional. Cel puţin aşa arată întâmplările din ultimii ani şi experienţele istorice din deceniile trecute.

Lecţia grecească

Liderii politici şi economici europeni au răsuflat uşuraţi la aflarea rezultatelor alegerilor din Grecia. Nu neapărat de dragul Greciei, căci ei ştiu, la fel cum presupun că ştiu şi grecii, că îngrijorarea faţă de statutul respectivei ţări în zona euro şi chiar în Uniunea Europeană nu e determinată de acele alegeri, ci de şansa care se mai oferă atât Greciei, cât şi Uniunii Europene să găsească o cale de rezolvare la îndelungata criză.

Au apărut chiar efuziuni de curaj la unii lideri din Europa care caută cauzalităţile crizei în afara Uniunii Europene. Aceşti lideri ar trebui să ştie că felul cum criza s-a manifestat în Uniunea Europeană şi îndeosebi în zona euro are mai întâi o cauzalitate europeană şi numai după aceea internaţională, chiar dacă factorul global a fost detonatorul ei. Iar o componentă importantă a specificităţii crizei europene constă în adânca criză de încredere din interiorul Uniunii Europene. Paradoxal, dar tocmai aceasta arată şi rezultatul recentelor alegeri din Grecia.

Faptul că liderii politici şi economici greci au săpat o prăpastie între ei şi cetăţenii Greciei