La întrebarea "De ce ai făcut lucrul ăsta (nu întrebăm aici dacă-i ceva bun sau rău)? De ce te-ai comportat aşa?", oamenii răspund: "Aşa am simţit!". Alţii spun: "Aşa era logic, normal, corect!". Primii răspund emoţional şi aceia spun "Aşa am simţit", iar alţii răspund situaţiilor de viaţă exclusiv raţional, de aceea ei spun că "era normal sau logic".

Întrebarea ar fi: putem noi avea încredere absolută în ceea ce simţim în toate situaţiile vieţii? Apoi, putem noi avea încredere absolută în toate raţionamentele pe care le facem? O evaluare simplă, făcută chiar dintr-o privire asupra diferitelor stări de lucruri prezente în vieţile noastre, ne descoperă un adevăr uluitor; uneori ne înşeală şi simţirea, şi raţiunea. Înşelăciunea ne apare sub forma consecinţelor distructive pe care le culegem, ca pe nişte plante otrăvitoare, după ce am luat drept verdict propria simţire sau numai răcoroasa logică şi raţiune. Cele mai multe dintre actele pline de suferinţă pentru sine şi pentru cei din jur, cele mai multe crime, agresiuni, violuri, cele mai oribile şi mai urâte fapte umane au avut la rădăcini exprimarea imediată a "unei simţiri" sau răcoroasa socoteală a raţiunii, care şi-a premeditat faptele.

Înşelăciunea este descoperită la fel de uşor ca o pală de vânt, căci semnul distinct al înşelăciunii de sine este suferinţa mai apăsătoare, mai violentă, mai pronunţată ce urmează unei alegeri emoţionale sau strict raţionale. Când decizia şi alegerea de a reacţiona la o situaţie sau la o provocare de viaţă este corectă, în adevăr, sentimentele şi raţiunea acţionează în aceeaşi direcţie, iar consecinţele devin constructive, uneori frumoase şi alteori spectaculoase. O alegere corectă a modului nostru de a reacţiona la o provocare de viaţă nu înseamnă că vom apărea în faţa lumii călare pe un cap alb, în chip de eroi ai existenţei, nici că lumea ni se va aşeza la picioare