Ăsta este unul dintre cuvintele care au crăpat de sensul iniţial precum onoarea păsării Phoenix în maldăr de cenuşă. Felul în care a ales să renască mă intrigă pe mine destul de serios. Curvă trebuia să fie de rău, de foarte rău. N-o să reiau aici intrarea din DEX, că nu facem colecţie de cuvinte-titlu. Nu mă pot înfrâna să nu observ însă felul în care, alunecos şi un pic asudat, cuvântul ăsta se desparte în ultimii ani de sensul său negativ, ba chiar şi de ăla peiorativ. Şi are, vorba lui Garabet Ibrăileanu, făcând referire la opera lui Caragiale, viaţa lui proprie. Face exact ce vrea el şi concurează, la fel ca aceeaşi operă a aceluiaşi Caragiale, starea civilă.
N-am cum să număr câţi şi nici la un studiu exhaustiv nu m-am gândit încă, dar sunt deja mulţi ani de când curvă e de bine. Îmbracă frumos orice siluetă, nivelând asperităţi, atenuând specificuri nemulţumitoare şi celebrând momente extatice per se. E un deziderat pentru doamne. Adică nu mai vrea nimeni să fie o domnişoară, o tânără doamnă, o, ferească Dumnezeu!, duduie, restul întrupărilor feminităţii mature mă şi tem să le aduc în discuţie. Curvă e un cuvânt flexibil. Conversiunea îi permite o pendulare deal–vale adesea ondulatorie, de multe ori chiar mioritică. E uneori substantiv, dacă te afli la periferia unui oraş, oricât de mic, dar e şi adjectiv, atunci când nu ţi-ai găsit încă aşezarea stilistică în pagina urbană. Dar nu obligatoriu urbană. Deşi la ţară încă nu e bine să fii curvă. Încă.
Nimeni nu se mai sesizează, despre insultă chiar nu mai poate fi vorba, atunci când curvă apare în orice context. Sigur, nu l-am auzit la şedinţele cu părinţii. Nu încă. N-ai habar de umbră de senzualitate şi dintr-o eroare te-ai întrupat în femeie, lucru ce ţi se reproşează din ochi, mâini şi gură, cel puţin, dacă nimeni dintre apropiaţii tăi nu poate depune mărturie că eşti măcar niţel curvă. Şi nu
