Ceea ce se petrece pe scena publică românească în ultima vreme aminteşte o paradigmă stabilită cu un secol şi ceva în urmă de doi dintre clasicii teatrului nostru şi care se lasă deplin cuprins şi sugerat prin două titluri: „Iaşii în carnaval" şi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea". Interesat de realitatea care poate inspira aşa ceva, eseistul şi criticul Mircea Iorgulescu o suprindea în volumul Marea Trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale. Din două, una, însă: ori caragialismul lumii româneşti s-a ex-pandat uluitor, ori Caragiale rămâne nu-mai unul dintre cei care au surprins, magistral, e drept, specificul acestei lumi.

Aş crede că mai curând despre a doua variantă este vorba, căci, pe lângă nenea Iancu, alţi contributori la descrierea, sugerarea, radiografierea şi întocmirea hărţilor lumii despre care vine vorba şi-au achiziţionat merite trainice: Alecsandri, Bassarabescu, Urmuz, Muşatescu, Ionesco, Mazilu, Băieşu, Breban, Foarţă, Brumaru ş.a. au contribuit, fiecare, cu noi nuanţe, recuperări în filigran ori în format panoramic. Agitaţie, ţăţism, caragaţie, ineficienţă, pile, meschinărie, lucrătură, expresivitate exacerbată, absurd şi lipsă de logică par să fie numai câteva dintre atributele imensului spectacol cotidian care a inspirat pana scriitorilor enumeraţi deja şi continuă să o inspire şi pe a altora.

Oricum, zilele trecute am înregistrat pe scena publică noi valori din aceeaşi sferă, unele neaşteptate. Deşi le ştie toată lumea, repertorizarea lor împreună poate da o imagine mai exactă a clipei istorice anodine pe care o traversăm. Un personaj socotit cel mai înzestrat şi reprezentativ ministru al democraţiei noastre postcomuniste a fost condamnat iremediabil la doi ani de închisoare pentru corupţie. Deşi, datorită unei prevederi care ţinea seama de vârsta lui sexagenară, avea de executat efectiv numai câteva luni, omul a încercat sinucid