Dacă afirmăm că realitatea de azi se contruieşte pe o îndelungată istorie, e ca şi cum am repeta o butadă deja intrată în folclor precum „iarna nu-i ca vara", însă modul în care se acţionează vis-a-vis de această moştenire culturală ne face să ne întrebăm dacă idolenţa, nepăsarea şi reaua voinţă nu sunt mai dureroase decât afirmaţiile tautologice.

Pentru bucureşteni şi nu numai, numele voievozilor Constantin Şerban sau Radu Şerban nu sunt doar personaje pasagere în istoria Ţărilor Române, ci lideri care au lăsat urme vizibile şi demne de toată lauda. Dacă numelui domnitorului Radu Şerban (1602-1610,1611) îi putem alătura lacul din Parcul Carol şi Calea Şerban Vodă (pe atunci Podul Beilicului sau Podul Şerban Vodă) - arteră ce lega Bucureştiul de Istanbul, lui Constantin Şerban (1654-1658, 1659-1661), fiul voievodului meţionat mai sus, îi datorăm construirea actualei Catedrale a Patriarhiei Române.

Totuşi dacă aceste edificii sunt cunoscute şi apreciate de mulţi români, una dintre cele mai impozante construcţii ale celor doi voievozi zace uitată în ruină în comuna Dobreni, judeţul Giurgiu. Dacă spui cuiva că aici sub mormane de gunoaie zace curtea domnească începută de unul din generalii lui Mihai Viteazul, devenit ulterior domn al Ţării Româneşti, că este un monument de categoria A înscris pe lista monumentelor istorice şi că ar trebui protejat ca atare, cu siguranţă nimeni nu te-ar crede.

Totuşi diaconul Paul din Alep, călător străin prin Ţările Române prin secolul al XVII-lea, aminteşte că aici la Dobreni între 1605-1611 Radu Şerban, tatăl lui Constantin a ridicat „clădiri mari şi spaţioase, cu firide şi bolte acoperite în întregime cu chipuri de sfinţi şi cu altele asemănătoare. Odăile dau spre o gradină foarte mare, împărţită în straturi ca grădinile francilor, cu jgheaburi de olane. În partea de afară este un bazin mare cu apă, cu un pod peste