Întrebat fiind, prin anii ’80, ce îmi doresc să devin, am răspuns, contrariant pentru cea care-mi lansase cu un interes didactic provocarea, cititor... Am aflat ceva mai târziu că refuzul meu de a alege variante precum pompier, poliţist, medic îşi afla originea într-un mizantropism superficial, pe care mi l-am explicat, într-una dintre zilele petrecute, în vremea liceului, în sala de lectură a Bibliotecii Centrale de Stat, cu ajutorul lui Rainer-Maria Rilke: "Stau pe scaun şi citesc un poet. Sala este plină de oameni, dar asta nu mă deranjează. Sunt concentraţi asupra cărţilor proprii. Uneori, îşi dau paginile. Cât de bine e să fii între oameni care citesc! De ce oare nu sunt astfel mereu?".
Îi răspund astăzi marelui poet austriac, cu conştiinţa altei realităţi sociale decât cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu toate acestea asemănătoare: oamenii sunt altfel, pentru că, deseori, fac politică sau afaceri, sau urmăresc dezbateri nesfârşite pe teme dintre cele mai efemere...
Ştiu că la originea inaugurării oficiale a noului sediu al Bibliotecii Naţionale a României, la finele anului trecut, nu a fost vreo intenţie de a trata mizantropisme infantile, ci de a face politică. Nu mă refer la vreun partizanat, ci la ideea de a avea o instituţie responsabilă cu patrimoniul scriptural al românilor, miză care a guvernat şi primul moment, cel de fondare administrativă a acestei instituţii, în urmă cu exact 57 de ani, la data de 25 iunie 1955, sub titulatura de "Biblioteca Centrală de Stat".
"Preistoria" Bibliotecii începe în 1836, cu prima bibliotecă naţională a românilor, cu sediul la Colegiul "Sfântul Sava". Documentele, multe dintre ele obţinute prin donaţii, erau studiate doar în sălile de lectură, împrumutul la domiciliu fiind neacceptat, pentru a preveni deteriorarea cărţilor. După o perioadă de tranziţie (!) revoluţionară paşoptistă, în 1861, bi
