Lăsând la o parte latura umană a evenimentelor din ultimele zile, care l-au avut în centru pe Adrian Năstase şi asupra căreia nu e nimic de comentat – în astfel de situaţii, drama este resimţită cu aceeaşi intensitate de familia celui care a provocat-o, indiferent dacă cel care a recurs la un astfel de gest este condamnat sau liber, ticălos ori cinstit, bogat ori sărac, doctor sau analfabet – tentativa de suicid pare să indice că, până în ultimul moment, Adrian Năstase a pariat pe o complicitate, dacă poate fi numită aşa, a Justiţiei. O complicitate care, se pare, i-a fost confirmată şi personal, până la un punct, de-a lungul ultimilor ani de zile. Ani în care dosarele sale de corupţie – inclusiv “Trofeul calităţii”, care i-a adus acum condamnarea cu executare – au beneficiat de clemenţa unor magistraţi. Îngăduinţa lor faţă de toate tertipurile la care s-a recurs – probabil, toate pe care le permite recuzita judiciară – pentru a tergiversa judecarea dosarului, s-a confundat nu o dată cu laxitatea. Tentativa de sinucidere a fostului premier scoate în lumina reflectoarelor un Adrian Năstase aflat în stare de şoc emoţional. Un Adrian Năstase care, în ciuda sentinţei pronunţate încă de la începutul anului, nu a fost pregătit emoţional pentru un asemenea final. Un Adrian Năstase care nu şi-a putut imagina că Justiţia va spune altceva decât spune el, personal sau prin avocaţi.

Şi nu e singurul indiciu că fostul premier credea în izbânda sa judiciară. Nu neapărat în dreptatea sa. Tonul din declaraţiile lui recente, date după ce la Justiţie fusese numit un fost consilier personal de-al său, Titus Corlăţean, indica un om foarte sigur pe el – o siguranţă care îi reactivase aroganţa din anii de glorie –, un om foarte sigur nu numai pe victoria sa în lupta cu Justiţia, ci şi pe apropierea zilei care ar fi făcut posibilă o răzbunare. „Şi pentru că, de câteva zile, am