E limpede, cărţile de convorbiri se poartă. Numai anul acesta, am avut ocazia să citesc două excepţionale: Măştile lui M.I. – dialogul lui Gabriel Liiceanu cu regretatul M. Ivănescu, şi În ariergarda avangardei – Andrei Grigor în dialog cu Eugen Simion. Chiar dacă nu se află la acelaşi nivel de expresivitate şi spectaculozitate cu acestea, convorbirea lui Lucian Boia cu tânărul istoric Eugen Stancu (n. 1978) e, şi ea, de neratat.

Nici nu s-au terminat bine ecourile pe marginea Capcanelor istoriei... că autorul intră, iată, decis, pe piaţa de idei a volumelor confesive. Istoriile mele nu e atât un ghid de folosire, cât un cadru biografic explicativ pentru o operă pe cât de vastă, pe atât de diversă – derutantă chiar, întrucât Lucian Boia scapă, tuturor, printre degete. Relativismul şi deconstrucţia mitologică de care s-a făcut atâta caz spre sfârşitul anilor ‘90 au fost privite, eronat, drept opţiuni ideologice şi nu-i de mirare că unii comentatori au încercat să le anexeze unor agende dintre cele mai diferite – de la epistemologia anarhică a postmodernismului la conservatorismul revizionist; chiar şi fandomul SF l-a revendicat pe acest mare consumator de naraţiuni utopice, căruia literatura nu-i e defel străină. Să ne gândim numai la cartea despre Jules Verne sau la deschiderile din Germanofilii şi Capcanele istoriei... În realitate, „relativismul deconstructiv“ al lui Boia nu e decât o formă minimalistă a obiectivităţii şi o expresie a libertăţii istoricului faţă de orice înregimentare. „Eu mi-am tot schimbat preocupările şi aş spune că mi le-am schimbat până în prezent şi poate le voi mai schimba. Sunt destul de imprevizibil, chiar faţă de mine însumi.“

Cartea de faţă e, înainte de orice, autobiografia profesională a unui spirit liber care a ştiut să evite, cu minime concesii, „capcanele“ unei istorii viclene. Boia ni se înfăţişează ca un liberal