„Populismul promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup.“

Cum explicăm actualul val al restauraţiei din România? Cum interpretăm măsurile luate de ceea ce numesc regimul pontocratic pentru obliterarea memoriei comunismului? Există într-adevăr o nostalgie a timpurilor comuniste? Există riscul ca aventurieri demagogici să urce pe creasta valului de frustrări populare şi să primejduiască întreg edificiul democratic? Sunt câştigurile pluralismului reversibile? Ne putem aştepta la avansul unor mişcări de tip peronist?

Când examinăm rezultatele unor sondaje de opinie este bine să ne reamintim că ele reflectă emoţii şi atitudini relativ fluctuante, reacţii mai mult sau mai puţin spontane, mai mult sau mai puţin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, însă nu trebuie fetişizate. Raportarea cetăţenilor României la comunism nu este nici univocă, nici monocromă. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivităţii. Ieşirea din comunism, cum scria Katherine Verdery, a provocat o mutaţie axiologică. Când se prăbuşeşte un întreg sistem de valori este normal să urmeze derută, buimăcire, stupoare, perplexitate. Problema se agravează în condiţiile în care trecutul este considerat o povară inutilă, iar confruntarea perioadelor traumatice este privită drept un exerciţiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politică, nu ca o condiţie indispensabilă a normalităţii democratice.

În pofida ispitei de a blama democraţia pentru toate tensiunile actuale, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu