„Amestec impur între mesianism (adică individualizare extremă) și cultul maselor (adică nivelare totală), populismul este solul din care se nasc dictaturile atunci când elitele se rup de popor.“

Partidele născute din frământările Revoluției franceze au împărțit spectrul politic în stânga și dreapta și poporul în clase. În mod tradițional, claselor superioare și medii înalte le vorbea dreapta conservatoare, celor medii joase și inferioare, stânga progresistă. Ca răspuns la exacerbarea clivajelor sociale ideologizate de marxism în veacul al XIX-lea, doctrina creștin-democrată a încercat să reinventeze unitatea dintre popor, Biserică și – unde s-a putut – rege. Așa a apărut Partidul Popular Italian, înființat de Don Luigi Sturzo în 1919, sau acel Zentrum, în care a militat Konrad Adenauer, până la venirea la putere a lui Hitler.

Centrul de negăsit în veacul al XVIII-lea, despre care scrie cu har Aurelian Crăiuțu1, s-a întrupat în secolul XX în creștin-democrație, lărgind clasa de mijloc, consolidând prosperitatea, micșorând decalajele și clivajele sociale. Cu timpul, acest centru a atras în Germania, dar și în celelalte state dezvoltate, partidele de establishment. Atât creștin-democrații, cât și social-democrații au devenit Volksparteien – partide populare, cu aderenți în toate zonele societății. Pe măsură ce clasa de mijloc a devenit majoritară în Occidentul prosper și social, centrul s-a lăbărțat, părând să abolească diferențele doctrinare. Mulți analiști au considerat că intrăm în post-ideologic, că stânga și dreapta și-au pierdut sensul.

Partidele populare au căpătat accente sau căpetenii populiste, iar progresismul s-a generalizat, astfel încât cu greu poți pune eticheta „conservator“ pe lideri ca Silvio Berlusconi sau Nicolas Sarkozy. La rândul ei, stânga-caviar a propulsat politicieni prosperi precum Strauss-Kahn sau Năstase, a căror priz