Aproape că a trecut iunie, luna plecării definitive a poetului naţional, şi-mi reproşez că nu m-am învrednicit să scriu câteva rânduri în preajma zilei de 15. O fac acum, cu întârziere, dar şi cu bucuria de a semnala o... vechitură trecută cu vederea în momentul apariţiei: „M. Eminescu – Basarabia”, cărţulie publicată la Chişinău, în 1990, deci una dintre primele tipărituri basarabene cu litere latine, după ce, în 1978, „Junimea” făcuse începutul cu cartea de poezie „Steaua de vineri” semnată de Grigore Vieru.

Am găsit-o, îngălbenită şi necercetată, în vrafurile de opuri colbăite clădite de anticarii ieşeni pe trotuar. Preţul tipărit pe copertă, 1,5 ruble, a fost „tradus” cu repegiune în „5 lei, domnule” – mult pentru un pricăjit volumaş-broşură de 86 de pagini dar făr-de tocmeală câtă vreme era vorba de două nume atât de rezonante, mai ales prin îngemănare: Eminescu-Basarabia. Nu-s texte inedite: articolele cu pricina se regăsesc în volumele de publicistică eminesciană, însă înmănunchierea tematică le conferă un semnificativ plus de interes. Şi cum nu fac parte dintre cei care confundă patriotismul cu naţionalismul, nici dintre contestatarii poetului răsplătiţi de preşedintele Constantinescu... cu Medalia „Eminescu”, am recitit paginile din 1878 cu emoţia cuvenită, dimpreună cu admiraţie, înainte de toate, pentru rigoarea ştiinţifică, bogăţia de referiri şi elevata argumentaţie.

În prefaţă, Mihai Cimpoi citează corolarul demonstraţiilor eminesciene: „acest pământ (Basarabia, n.n.) nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, e o bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc”. Şirul luărilor de poziţie eminesciene porneşte de la un articol apărut în februarie 1878 în „Gazeta de Sankt Petersburg”. Era momentul în care, după izbânda atât de scump plătită de români în Războiul de Independenţă,